Dramele neștiute din viața lui Puiu Călinescu, actorul care a adus multe zâmbete pe fețele oamenilor A fost omul care făcea o sală întreagă să râdă doar printr-o grimasă, dar, dincolo de succes, aplauze și roluri memorabile, viața lui Puiu Călinescu a fost marcată de pierderi, lipsuri și încercări dureroase.
Povestea marelui actor dezvăluie un destin greu, trăit cu demnitate și umor. Părăsit de tată și rămas orfan de mic, și-a transformat viața grea într-o sursă de energie, zâmbetul fiind nelipsit de pe chipul său, în ciuda vicisitudinilor la care l-a supus viața.
Puiu Călinescu rămâne unul dintre cei mai iubiți actori români de comedie, un artist care a adus bucurie generațiilor de spectatori timp de peste cinci decenii. Supranumit adesea „Luis de Funès al României’, actorul avea darul rar de a stârni hohote de râs de la simpla apariție. În spatele zâmbetului larg și al succesului uriaș s-a ascuns însă o viață dură, presărată cu abandon, sărăcie, pierderi și momente-limită.
Dramele neștiute din viața lui Puiu Călinescu
Considerat unul dintre cei mai mari actori români de comedie, Puiu Călinescu provoca râsul instantaneu prin mimică, gesturi și grimase inconfundabile. Numit deseori „Luis De Funes al României’, după celebrul actor francez, el a reușit să cucerească publicul timp de peste 50 de ani, potrivit viva.ro.
Rolul „Trandafir’ din seria „B.D. – Brigada Diverse’ l-a transformat într-un personaj nemuritor, iar aparițiile sale scenice erau adevărate explozii de energie. Deși nu a avut studii de actorie, a jucat în peste 30 de filme, în zeci de spectacole de revistă și nenumărate scenete de televiziune, comedia fiind pentru el nu doar o meserie, ci rațiunea de a fi.
Fascinat de Stan și Bran și de Charlie Chaplin, pe care i-a studiat atent, Puiu Călinescu a devenit un one-man show, unic și imposibil de imitat. De-a lungul carierei, a fost lăudat și criticat deopotrivă, dar a urcat cu răbdare și stoicism treptele consacrării, convins de menirea sa.
„Pentru mine râsul este o condiție a vieții. Cred că biata mama s-a gândit ca eu să fiu de „râsul lumii’. Există și oameni mai acri, mai închiși, mai mofluzi, iar eu îmi fac o datorie să îi fac să râdă… Eu cred că am să râd și pe lumea cealaltă, acolo, în Cosmos’, mărturisea actorul.
O copilărie marcată de lipsuri
Puiu Călinescu, pe numele real Alexandru Călinescu, s-a născut la 21 iunie 1920, în cartierul Grivița din București. Tatăl său, actorul Jean Tomescu, nu l-a recunoscut, iar mama sa, Fotina Călinescu, s-a stins din viață când Puiu avea doar 5 ani.
Rămas orfan, copilul a fost crescut de bunica și de mătuși, într-un mediu dur și lipsit de afecțiune. A avut o copilărie umilitoare, fără jucării, fără bucurii, suportând bătăi și pedepse severe.
Fiica actorului, Carmen Călinescu, povestea: „A avut o copilărie sumbră. Nu a avut parte de nicio jucărie. Nouă, mie și surorii mele, Silvia, ne-a oferit totul. De unde a învățat omul acesta să ofere, când el nu primise nimic, niciodată?! A crescut fără mamă, fără tată și a fost mereu bătut de mătuși’.
Școala nu l-a atras prea mult, a rămas chiar repetent, însă a fost fascinat de cinematograf. Trimis la muncă de rude, primele sale „joburi’ au fost cele mai umile.
„Mătuşile din partea mamei au devenit responsabile de soarta juniorului şi au încercat să-l educe, pentru a se alege ceva din puiu de om. Nu prea îi plăcea cartea şi mătuşile l-au trimis la muncă. Aşa a început tata să lipească afişe’, își amintea fiica sa.
Lupta pentru supraviețuire
Prima sa apariție pe scenă a fost una memorabilă:
„Nu ştiam ce este o scenă până în clasa a Il-a, când a trebuit să spun o poezie. Am apărut pe scenă, dar n-am scos nici un sunet… azi trebuie să recunosc că lumea râdea nu de schimonoselile mele, ci pentru că pur și simplu mi se udaseră pantalonii chiar în fața publicului’, povestea actorul.
Adolescența l-a găsit nevoit să muncească pentru a avea ce mânca. A început să lipească afișe, apoi să joace în pauzele filmelor mute, făcând publicul să râdă.
„Am fost orfan de mamă de la 5 ani şi am fost crescut de surorile ei. Prima mea muncă de artist a fost să lipesc afişe de spectacole în Bucureşti, la cinema… Eu nu am şcoli şi diplome, ce am învăţat am învăţat din acele filme, de pe stradă şi din viaţă… Secretul este munca, munca neîntreruptă…’, mărturisea Puiu Călinescu.
Puiu Călinescu a debutat jucând în „revistele’ de cinematograf care prefaţau cândva, în sălile de cinema, proiecţia unui film, cu o trupă în care făcea de toate. Mihai Vulpescu, un profesor de canto, l-a remarcat în 1939 şi l-a sfătuit să intre în Sindicatul artiştilor, acesta dând examen în fața unei comisii conduse de George Vraca. De asemenea, l-a ajutat să intre la Ateneul Popular unde Puiu Călinescu a făcut teatru, a cântat, a scris texte şi chiar a ajuns preşedintele comitetului Ateneului Popular.
A fost condamnat la moarte în armată
La începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, destinul lui Puiu Călinescu a fost, din nou, pus la încercare. Tânărul actor a primit ordin de înrolare și s-a prezentat la un regiment din Târgoviște, însă experiența trăită acolo l-a făcut să înțeleagă rapid că viața militară nu i se potrivește sub nicio formă. Confruntat cu rigiditatea armatei și cu perspectiva de a renunța la tot ceea ce îl definea, Puiu Călinescu a luat o decizie radicală: a dezertat. A sărit pur și simplu gardul unității și a fugit, fără să știe ce consecințe dramatice îl așteaptă.
Ani mai târziu, după încheierea războiului, actorul avea să descopere cu stupefacție că gestul său fusese pedepsit extrem de dur. În momentul în care a mers să-și schimbe actele, a aflat că figura pe lista dezertorilor și că fusese condamnat la moarte, fără să fi știut vreodată acest lucru. Ironia sorții făcea ca, în tot acest timp, Puiu Călinescu să își construiască deja o carieră pe scenă, aducând bucurie publicului, în timp ce, pe hârtie, era un om condamnat.
„Când am văzut ce se întâmplă acolo, am decis că armata nu e pentru mine. Am sărit gardul și am fugit a doua zi. Numai că după ceva vreme, am fost nevoit să merg să-mi schimb niște acte. Războiul se sfârșise demult, însă maiorul care trebuia să se ocupe de reînnoirea documentelor m-a descoperit pe lista dezertorilor și mi-a spus că sunt condamnat la moarte. Am rămas fără cuvinte. Eu începusem să joc la teatru și eram condamnat la moarte fără să fi știut. Acum, dacă mă gândesc, pot spune că am fost un om norocos’, a povestit el.
Perioada de glorie
Din 1948, Puiu Călinescu a intrat în trupa Teatrului de Revistă „Constantin Tănase’, instituția care l-a consacrat. A scris și a interpretat spectacole care umpleau sălile și a devenit un simbol al genului.
‘Perioada lui de glorie a început, prin anii 70, cu la Boema. Nu se putea circula pe stradă când avea spectacol! Biletele se vindeau cu o săptămână înainte.
Câştiga foarte bine, dar cheltuia totul cu noi, copiii, cu mama… Le-a ajutat până şi pe mătuşile care îl bătuse în copilărie’… Alexandru Călinescu (Puiu fiind numele de scenă) a avut o copilărie tristă. „Nu a avut parte de nici o jucărie! Nouă, mie şi surorii mele, Silvia, ne-a oferit totul! – spunea Carmen Călinescu.
O dragoste ca-n filme
Viața personală a lui Puiu Călinescu s-a legat strâns de lumea scenei, cea care nu i-a oferit doar o carieră spectaculoasă, ci și întâlnirea decisivă cu femeia alături de care avea să-și întemeieze o familie. În plină efervescență artistică, actorul a cunoscut-o pe Zoe, cea care i-a devenit soție și partener de viață, iar împreună au avut două fiice, Silvia și Carmen Călinescu. Familia a fost pentru Puiu Călinescu un sprijin esențial și un motiv de echilibru într-o existență altfel plină de încercări.
Povestea de dragoste dintre cei doi a început în anii tulburi ai războiului, într-un context care avea să le marcheze profund destinele. Carmen Călinescu își amintea într-un interviu momentul în care părinții săi s-au cunoscut:
„Mama l-a cunoscut pe tata prin 1944. A fost o iubire nebună. Mama, fată de pension, cu fițe, avea o prietenă și mergeau împreună la film. Taică-miu juca în pauză la cinematograf. Se uita la Stan și Bran, la Charlie Chaplin și apoi intra și juca… Ei au fost profesorii lui!’.
La început, părinții viitoarei soții nu au privit cu ochi buni relația cu tânărul actor, însă evenimentele dramatice ale vremii aveau să schimbe complet situația. Bombardamentele au lăsat familia fără nimic, iar Puiu Călinescu, aflat într-o perioadă de ascensiune profesională, a devenit sprijinul lor financiar și moral. Despre acea perioadă, Carmen Călinescu povestea:
A venit bombardamentul, iar bunicii din partea mamei au avut mult de suferit. Au rămas fără nimic. Tata se ridicase şi devenise actor, putând să ajute familia financiar. Nu te puteai supăra pe el. Era un om care te făcea să lupţi, să nu fii deprimat, să nu clachezi niciodată. Spunea că, dacă nu-ţi chiorăie stomacul şi n-ai pantofii rupţi, e tot ceea ce îţi trebuie ca să fii fericit. Nu a ţinut la bani. Voia ca toată lumea din jurul lui să fie mulţumită’.
Și-a pierdut fiica cea mare
Cea mai grea lovitură din viața lui Puiu Călinescu a venit însă în anii 90, când familia sa a fost zguduită de o tragedie greu de imaginat. În 1995, fiica sa cea mare, Silvia, s-a stins fulgerător, la doar 50 de ani. Drama a fost cu atât mai mare cu cât totul s-a petrecut pe neașteptate, într-o perioadă în care mijloacele de comunicare erau limitate. Carmen Călinescu rememora acele momente cutremurătoare:
„În 1995, sora mea, Silvia, a murit la 50 de ani. Între mine și ea era o diferență de 11 ani. Iar tata a plecat, doi ani mai târziu, la 16 mai 1997. A fost cumplit! Sora mea a avut o moarte fulgerătoare. Era văduvă și rămăsese singură. Băiatul ei, Bogdan, era plecat la mare. În 1995 nu prea erau telefoane mobile să ținem legătura. Eu, cu mama și cu tata, eram în vacanță, la Predeal. Când ne-am întors în București, am sunat-o pe Silvia, dar nu răspundea. Am mers și am spart ușa. Ea era moartă în hol, făcuse comoție cerebrală!’, a povestit fiica cea mică a actorului.
Nu a renunțat să joace, deși în ultimii ani de viață era bolnav
Chiar și bolnav, Puiu Călinescu a continuat să joace, uneori fără a fi plătit. Suferind de inimă și rinichi, nu a renunțat niciodată la umor, iar când urca pe scenă nimeni nu-și imagina prin că ar putea avea vreo suferință.
În cele din urmă, boala a învins… „Se pare că suferise un infarct. Urca pe scenă susținut, sprijinit, doar ca să joace. Era din ce în ce mai rău. Și, pe data de 1 mai 1997, ne-am strâns toți, pentru că așa a vrut tata, și am plecat la Sinaia. Se simțea foarte rău, se sprijinea mereu de mine. Îmi spunea „ia-mi hârtia asta din mână’, iar el nu avea nimic în mână! Am fost să-i facem o ecografie, doctorul s-a uitat spre mine, vrând să-mi spună ceva. Eu eram terminată. I-am zis că tata este amator de bere și l-am întrebat dacă pot să-i dau. Iar el mi-a răspuns că pot să-i dau orice! Eu tot nu realizam gravitatea. A doua zi l-au dus de urgență la Spitalul Floreasca. Era o mână de om, dar îl dureau toate! Nu mai era tata!’, povestea fiica actorului.
„În ziua morții lui l-am văzut pentru pentru ulltima oară în salon, cu zâmbetul pe buze, înconjurat de asistente, pe care le făcea să râdă cu glumele lui. Mi-a spus că pleacă la școala unde preda și urma să revină spre seară’, povestea Carmen Călinescu.
Pe 16 mai 1997, la ora 16:45, Puiu Călinescu s-a stins din viață, în urma unui infarct, la 77 de ani, înconjurat de asistente cărora le spunea glume.
