De obicei, părinţii critici ştiu că sunt aşa şi nu se simt vinovaţi pentru asta. Dimpotrivă, consideră că ceea ce fac e spre binele copilului. Trebuie să fiu aspru, spun mulți părinți, dar în felul ăsta îl învăţ pe copil să nu mai greşească în viitor. Ei bine, dacă critica e așa de utilă, cu siguranță nici părinții critici nu se vor supăra dacă îi vom critica puțin.
Într-adevăr, în cele mai multe cazuri, critica are în spatele ei buna intenţie de a-i arăta copilului că a greşit, pentru a nu mai repeta aceeaşi greşeală şi în viitor. Este o metodă de a-l învăţa pe copil, iar orice învăţătură este o formă de dragoste. Învăţatul din greşeli poate fi uneori extrem de eficient şi în plus, ce părinte îşi lasă copilul să greşească fără să-i spună nimic?
Simplul fapt că îi arăţi cuiva punctual unde greşeşte nu este rău. Problema este însă că cei mai mulţi părinţi nu se rezumă la critici punctuale ci cad în capcana criticismului, adică obiceiul de a-i arăta copilului orice greşeală, fie ea mare sau mică, subliniază prihlogul Raluca Mosora.
Criticismul înseamnă accentuarea şi punerea în evidenţă a greşelilor şi poate cu uşurinţă degenera în reproşuri sau blamare. Părintele critic este exigent, nu tolerează greşelile şi se aşteaptă de la copil să nu mai greşească după ce a fost criticat. În consecinţă, este foarte nemulţumit şi dezamăgit când copilul, care este și el tot om, repetă greşeala.
Chiar dacă vine dintr-o intenţie bună, din păcate criticismul este o atitudine parentală care îl afectează negativ pe copil. El este dăunător pentru că îi transmite copilului, indirect, câteva mesaje nocive.
Mesajele negative din spatele criticismului
Nu eşti suficient de bun! Încrederea în sine se construieşte prin acumularea de mici succese la încercările de zi cu zi. Ea este rodul mesajelor de tipul: Şi tu poţi! Şi tu te descurci! Şi tu progresezi! Oare cât de încrezător în propriile puteri se poate simţi un copil căruia i se arată zilnic tot ce nu poate, toate situaţiile în care a dat greş, toate imperfecţiunile? De unde să îşi ia el încrederea în sine dacă nu i se vorbeşte decât despre ce nu face bine? Când îi sunt puse în lumină doar greşelile, copilul se simte inadecvat, neştiutor şi, în ultimă instanţă, incompetent.
Nu te accept aşa cum eşti Copilul criticat se simte în mod fundamental neacceptat. Din moment ce mă critică, e clar că părinţilor mei nu le place de mine, aşa cum sunt acum, gândeşte el. Ca să mă accepte trebuie să mă schimb, trebuie să nu mai fiu aşa cum sunt. Iată începutul drumului către alienarea de sine, iată începutul convingerilor negative despre propria persoană: Ceilalţi nu mă plac aşa cum sunt eu. Dacă vreau ca ceilalţi să mă accepte, nu trebuie să fiu eu însumi, ci trebuie să fiu cuminte/liniştit/primul, etc.
Te resping Critica porneşte dintr-un sentiment de nemulţumire sau dezamăgire, care este imediat simţit de copil. Copilul nu înţelege însă că nemulţumirea se referă numai la ceva ce a făcut, ci crede că părintele e nemulţumit de el în general, ca persoană. În urma criticilor repetate copilul începe să se simtă respins şi crede că ceva nu e în regulă cu el.
Eşti inferior Poziţia de critic este o poziţie de putere şi superioritate. Criticul este un cunoscător al adevărului, un om capabil să îi judece pe ceilalţi şi să le spună ce fac rău şi ce fac bine. Cel criticat este, dimpotrivă, inferior, vulnerabil, prins pe picior greşit. Şi, cu cât stă mai mult în acest tip de relaţie inegal, cu atât sentimentul de inferioritate i se va accentua şi, din păcate, se va extinde şi la alte relaţii. Copilul criticat va tinde să se raporteze la ceilalţi dintr-o poziţie inferioară şi se va aştepta ca toată lumea să îi vadă mai ales defectele.
Nu sunt de partea ta Criticile vin, bineînţeles, în momentele în care copilul are un eşec. De cele mai multe ori copilul este şi el conştient că a greşit, şi deci se simte oricum vulenrabil, ruşinat sau deznădăjduit. În acele momente el are nevoie de încurajare şi empatie, adică de cineva care să fie de partea lui. Când părintele vine cu o critică în locul susţinerii îl face pe copil să se simtă singur şi neînţeles în suferinţa lui.
Să-ţi fie ruşine/ simte-te vinovat! Conştiinţa greşelii trezeşte de cele mai multe în copil ruşine şi vinovăţie. Ca să scape de aceste emoţii neplăcute, el va face orice ca să nu fie criticat. El va începe să îşi ascundă greşelile în loc să şi le asume, va încerca să dea vina pe ceilalţi. Astfel, în mod paradoxal, cu cât un părinte îşi doreşte mai mult să îl corecteze pe copil prin critică, cu atât are şanse mai mari să-l facă pe acesta mai iresponsabil şi mai puţin dispus să se schimbe.
Probabil că puţine atitudini parentale au un impact de durată mai negativ asupra copilului decât criticismul. De câte ori vedem un copil fără încredere în sine, care se simte ruşinat de propria persoană, mereu în defensivă, mereu umil, cu siguranță în spate este un părinte critic. Criticismul părintelui îl îndepărtează pe copil, îl face să se ascundă şi încarcă relaţia cu nemulţumiri şi resentimente de ambele părţi.
Dacă te regăsești în aceste rânduri, ce simți citind aceste rânduri? Reacţia ta normală este de indignare, umilinţă sau revoltă. Iar aceste emoţii sunt un baraj extrem de eficient împotriva învăţării. Când te simţi criticat te tensionezi, te închizi, nu mai eşti receptiv la ce au ceilalţi de spus. Prin urmare, haideți să abordăm altfel problema.
Cum să corectăm comportametul copilului fără să îi facem și rău?
Orice critică doare, oricât de blând ai spune-o. E dureros să ţi se arate că ai greşit, că ai eşuat. Sigur, dacă pui în balanță beneficiul de a-l corecta pe cel mic versus durerea criticii, o să iasă că e mai important să învețe din greșeli, chiar și cu prețul durerii. Nu-ți cer să renunți la a-i spune ce greșește ci te rog să adaugi pe lângă critică şi aprecierea faţă de lucrurile pe care le face bine. Copilul tău are nevoie să vadă că observi şi ce face bine, are nevoie să te vadă ca pe un om obiectiv, care punctează şi lucrurile rele dar şi pe cele bune. Altfel, te va percepe ca fiind nedrept, pentru că e o nedreptate să folosești cuvintele doar pentru a critica dar nu şi pentru a aprecia. Adu-ţi aminte cât de inegală este balanța între emoţiile pozitive şi cele negative, şi te rog, învaţă să fii generos cu aprecierile.
Încercarea de corecție a comportamentului copilului este o dovadă că vrei să îl înveți tot ce e bun. Continuă să faci asta însă dă-ţi seama că nu există învăţare fără dorinţa de a învăţa. Iar copilul nu va vrea să înveţe de la tine decât dacă te percepe ca fiind de partea lui, adică un aliat. Aşadar nu pierde niciodată din vedere relaţia cu el. Fii apropiat de el, redu distanța dată de poziţia critic-criticat cu momente de prietenie. Adu-ţi aminte că orice critică îndepărtează, aşa că, după ce îți critici copilul apropie-te iar de el și străduiește-te mereu să păstrezi relația dintre voi.
Ajută-ţi copilul să nu se simtă respins sau lipsit de valoare. Fereşte-te să îi pui etichete când îl critici, fereşte-te să faci evaluări globale asupra lui (eşti leneş/prost/neatent/dezordonat). Rezumă-te să îi arăţi doar comportamente greşite, fă criticile cât mai punctuale. Şi mai ales spune-i explicit, de câte ori ai ocazia, că el în sinea lui este în regulă şi că îl iubeşti şi accepţi aşa cum e, chiar dacă greşeşte.
Nu fii dezamăgit dacă copilul tău nu învaţă din spusele tale. Critica este doar una din metodele de a face educaţie, şi nu întotdeauna cea mai eficientă. Copilul învaţă cel mai bine tot din experienţă, aşa că uneori pur şi simplu trebuie să dea piept cu greutățile ca să înveţe cu adevărat.
