De ce ne este așa de greu să ne iertăm pe noi înșine, chiar și atunci când știm că acest lucru este benefic pentru sănătatea noastră mentală? Un nou studiu a răspuns la această întrebare, a anunțat Universitatea Flinders.
Studiul, publicat în revista Self and Identity, analizează experiențele reale ale persoanelor care se simt prinse în capcană și au sentimente puternice de vinovăție și rușine după ce au comis o greșeală sau au trecut printr-o situație dificilă.
Studiul a explorat motivele pentru care unele persoane au dificultăți în a se ierta pe sine, comparând poveștile personale ale 80 de persoane care au reușit în cele din urmă să se ierte cu cele ale persoanelor care credeau că nu vor reuși niciodată.
Studiul a constatat că persoanele care au dificultăți în a se ierta pe sine simt adesea că evenimentul este încă proaspăt în memoria lor, chiar dacă s-a întâmplat cu ani în urmă. Ele au descris momentul, simțindu-se prinse în trecut și luptându-se cu emoții intense, inclusiv vinovăție, remușcări, rușine și…
Iertarea mai mult decât o simplă uitare
Profesoara de psihologie și autoarea principală a studiului, Lydia Woodyatt, spune că rezultatele arată că iertarea de sine este mult mai complexă decât simpla uitare.
„A te ierta pe tine însuți nu înseamnă doar să mergi mai departe sau să uiți ce s-a întâmplat. Persoanele care s-au iertat pe ele însele încă se gândesc la aceste evenimente din când în când și uneori încă simt rușine sau vinovăție, mai ales dacă se află într-o situație care le amintește de acel eveniment. Diferența este că emoțiile erau mult mai puțin intense și mai puțin frecvente, iar acel eveniment nu le mai controla viața”, a spus prof. Woodgett.
Studiile arată că persoanele care simt că au dezamăgit pe cineva drag – cum ar fi un copil, un partener sau un prieten – sau care au fost ele însele victime, găsesc adesea foarte dificil să meargă mai departe.
Profesorul Woodyatt spune că acest lucru contrazice ideea că iertarea de sine este rezervată doar persoanelor care au făcut în mod clar ceva greșit.
„Uneori, auto-judecata, vinovăția și rușinea apar atunci când am fost nedreptățiți sau în situații în care simțim un sentiment accentuat de responsabilitate – chiar dacă nu putem controla rezultatul în niciun fel. Emoțiile sunt indicii ale ceea ce creierul trebuie să decidă pentru a depăși auto-judecata. Emoțiile sunt, ca să spunem așa, o durere care indică o posibilă traumă”, a spus ea, adăugând:
– În cazul rușinii, vinovăției și auto-judecății, creierul este cel care ne ajută să procesăm prejudiciul moral – adică amenințările la adresa nevoilor psihologice cheie, cum ar fi capacitatea de acțiune, sentimentul de alegere, controlul și autonomia, precum și nevoia noastră de a aparține și de a trăi conform acestor valori comune.
Un proces care necesită timp
Studiul a constatat, de asemenea, că iertarea de sine nu este o decizie unică, ci un proces care necesită timp, reflecție și, adesea, sprijinul celorlalți.
„A ajuta pe cineva să se ierte pe sine nu înseamnă a-i spune: «Nu-ți fie rușine, nu este vina ta». Înseamnă a-l ajuta să înțeleagă de unde provine rușinea sau vina și să proceseze acele nevoi psihologice de bază, trecând de la trauma morală la recuperarea morală – afirmându-și sentimentul de autonomie și identitatea morală în viitor”, a spus prof. Woujat.
CITEȘTE ȘI: Dezvăluirile unei asistente medicale: Ce regretă oamenii cel mai mult pe patul de moarte
Criminologul și psihologul Dr. Melissa de Waal-Palumbo, profesor la Universitatea Flinders din Australia, spune că studiul oferă informații valoroase pentru criminologi, revelând modul în care oamenii depășesc vinovăția și responsabilitatea – factori cheie în înțelegerea comportamentului criminal și a reabilitării.
„În această cercetare, ne-am bazat pe povești reale ale unor oameni care reflectează asupra unor experiențe dureroase, unele dintre ele datând de zeci de ani. Acest lucru ne-a oferit o perspectivă unică asupra modului în care oamenii trăiesc cu adevărat cu vinovăția, rușinea și autoînvinovățirea de-a lungul timpului”, a spus ea.
