Dacă omul ar fi perfect, nu ar exista iertare. Dar, cum oamenii greşesc, păcătuiesc, există iertarea, pentru unii ca soluţie salvatoare, pentru alţii ca de neacceptat. Iertarea este un element central al religiei creştine, dar şi al sănătăţii şi echilibrului nostru emoţional
Din perspectivă generală, iertarea este un proces intenţionat şi voluntar în care victima trece printr-o schimbare a sentimentelor şi atitudinii faţă de ofensa adusă, renunţând la emoţii negative ca răzbunarea, recompensa, resentimentele, reproşurile sau pedeapsa celui care a adus ofensa, dorindu-i acestuia binele, defineşte psihologul Aurora Liiceanu, potrivit adevarul.ro.
Iertarea nu înseamnă să accepţi orice situaţie fără să reacţionezi
Înseamnă să ai capacitatea să integrezi în istoria ta de viaţă o situaţie trecută, faţă de care nu mai poţi interveni, însă faţă de care simţi nevoia imperios să faci ceva negativ, cu speranţa că încărcătura ta emoţională va dispărea, neutralizându-se.
„Psihologii consideră că iertarea este o problemă cu care se confruntă victima care odată urmând calea iertării reia controlul asupra propriei persoane, revenind la emoţii pozitive care asigură starea de bine a acesteia“, explică Aurora Liiceanu.
CITEȘTE ȘI: Ştiaţi că iertarea ucide boala? Aflaţi cum, dar şi ce legătură teribilă există între ură şi cancer!
Când iertăm, eliberăm o parte din durere
Oamenii sunt diferiţi, unii iartă mai repede şi mai uşor, alţii nu acceptă iertarea instalându-se consecvent într-o atitudine de ostilitate faţă de cel care a produs o fărădelege. Totuşi, este important să iertăm pentru că astfel ne eliberăm de o mare parte din durerea cauzată de eveniment şi putem merge mai departe, recomandă dr. Gabriella Bondoc, medic primar psihiatru în cadrul Clinicii Hope din Bucureşti.
„Suferinţa se termină atunci când decidem să iertăm. Dar e important de menţionat că iertarea nu înseamnă că acceptăm răul care ne-a fost făcut sau încălcarea principiilor noastre, ci e despre vindecarea noastră. Iertarea e un cadou pe care ni-l oferim nouă înşine.“
Dar oare chiar ştim ce este iertarea?
„Mă îndoiesc că putem cuprinde cu mintea noastră iertarea. Poate doar într-o oarecare măsură. Din punctul meu de vedere, iertarea este o taină a sufletului, un proces complex care implică întreaga noastră fiinţă şi de aceea este greu să-l explicăm în mod unilateral, prin intermediul gândirii noastre, conceptualizându-l“, este de părere Ilinca Balaş, psihoterapeut analist la clinica The Mind.
Potrivit Ilincăi Balaş, în procesul de iertare trecem printr-o latură întunecată, înainte de a ajunge la cea luminoasă. „Latura întunecată ţine de a trăi şi a îndura afecte negative, ţine de o coborâre în bolgiile sufletului, de o descompunere interioară: un eveniment, o situaţie, o persoană ne provoacă să trecem printr-o paletă variată de emoţii dintre cele mai grele pe care le putem simţi inclusiv în corp – marele nostru organ de simţ.“
Latura luminoasă despre care vorbeşte psihoterapeuta ţine de reconstrucţie – de modul în care înţelegem să reparăm, să refacem, să restructurăm ceea ce s-a distrus, să reînnoim părţi din noi, din relaţiile noastre. „Este o etapă pe care eu o consider ca fiind foarte importantă şi despre care nu prea vorbim, fiindcă nu prea o cunoaştem“, admite Ilinca Balaş.
Iertarea un proces de vindecare a unei suferințe
Când ni se cere să „trecem peste“, ni se cere de fapt să uităm, sau, la un nivel mai profund, să evităm contactul cu suferinţa, să nu îi dăm spaţiu şi timp să fie, mai spune Ilinca Balaş.
„Putem să o negăm, să ajungem să o diluăm cu alcool, substanţe, sau relaţii, să o evităm, să o îngropăm de vie, ridicând ziduri deasupra ei – ziduri în care se vor strivi încercările celorlalţi şi ale noastre de a mai ajunge la noi. Aşadar, a ierta nu înseamnă a uita sau a şterge cu buretele. Ci a sta faţă în faţă cu toate cele care vin dinăuntru şi dinafară şi a le înfrunta. Într-un fel, iertarea este un proces de vindecare a unei suferinţe. Nu timpul o vindecă, dar timpul îşi are rolul şi rostul său în proces, este un factor-cheie. Alături de alţi câţiva factori esenţiali.“
În acest process al iertării câteva elemente sunt definitorii
„Unul este adevărul. Este esenţial, când pornim pe drumul acesta, să putem cunoaşte adevărul crud, «gol-goluţ», cum se spune într-un mod foarte expresiv. Să îl aflăm, să îl putem tolera, să îl «privim în faţă» şi în toate faţetele lui. Avem adevărul faptic, adică cel al realităţii, avem adevărul celuilalt, avem adevărul propriu, al trăirilor şi simţirilor noastre. Trei oglinzi care ne pun în faţă, fie că vrem, fie că nu, părţi din noi, din diferite unghiuri. Vom avea curajul să le privim? Vom vedea clar sau distorsionat? Vom putea oare să le înţelegem? Iată câte provocări!“
Al doilea pas este confruntarea cu furia. „Furia este o emoţie intensă, aprigă, cu un potenţial mare de autodistructivitate. Ce facem când ţâşneşte din noi? Cum reuşim să o gestionăm? Să o îmblânzim? Cât o lăsăm să ne ardă? Ce facem cu energia ei teribilă? O lăsăm să se consume şi să ne consume, o canalizăm spre ceva, încercăm să o transformăm? Ce se întâmplă când ne-o reprimăm, iar ea se întoarce împotriva noastră măcinându-ne ca rugina din interior? Cum reuşim să o readucem la suprafaţă?“
CITEȘTE ȘI: Ştiinţa confirmă principiile religioase: Efectele uimitoare ale iertării asupra sănătăţii
După această etapă urmează resentimentul – care este într-un fel furia stinsă, înăbuşită, inactivă. „Adesea ne blocăm aici. Rămânem cufundaţi în amărăciune, dezamăgire, neputinţă, ca într-o mlaştină din care nu mai putem ieşi. Băltim, stagnăm, ne târâm prin noroi. Şi totuşi? Ce se află dincolo de resentiment?
Adânc de tot, se află tristeţea. Când intrăm în contact cu tristeţea, ajungem la fondul trăirii, la esenţial. Este greu de spus ceva aici. Este un spaţiu sacru, al tăcerii.“
Nu există o ordine în care aceste elemente ale procesului de iertare apar şi sunt trăite. „Nu sunt trăite o dată şi gata. Ele se întrepătrund, se amestecă, se succed, se reiau. Totuşi, este important să le putem numi, să le putem înţelege atât cât este posibil în fiecare moment. Un ultim element, cu care de fapt am început, este cel al timpului. Cât durează procesul? Când începe şi când se termină? Nu ştim exact cât ne ia. Iar când spunem că ne-a luat un an, doi sau trei ca să iertăm, aşa şi este. Aceşti ani chiar ne sunt luaţi, sunt înghiţiţi în proces, ca într-o gaură neagră.“
Cum ştim că am iertat? Cum ştim că am ajuns la capătul procesului?
„Atunci când nu mai simţim furie şi resentiment, ci doar tristeţe. Iar la sfârşit de tot, rămâne o cicatrice care pur şi simplu este acolo. Poate să mai doară din când în când.“
Iertarea se învaţă
„Iertarea se învaţă de timpuriu.Dacă cei apropiaţi nu au ştiut să te înveţe să ierţi şi cum să faci asta, vei rămâne cu frustrări şi sentimente de neputinţă vei avea tentaţia să pedepseşti, să îl faci pe celălalt să plătească, să sufere. Când cel ce acordă iertarea o face cu nobleţe va răspândi bunatatea lui şi va primi admiraţie.“
