featured

Am jucat ca-ntotdeauna și am câștigat ca niciodată… România, ești frumoasă!

Nu știu cum să încep, de unde și ce să scriu mai înainte. Vă spun însă din start că nu este un material obișnuit, e doar un amalgam de emoții și trăiri. Pentru că dincolo de presă și de meserie, fiecare dintre noi are dreptul să fie suporter. Este o poveste, dacă vreți, povestea unei ore superbe pe care am încheiat-o cu ochii în lacrimi în fața unui ecran. Mi-am scos ochelarii, i-am șters și am plâns. Înfundat, cu capul în palme. M-am descărcat. Oare dacă pentru mine a fost greu, cum a fost pentru aceste fete?

România a învins Ungaria. O țară care respiră, trăiește și investește miliarde în handbal, cum bine puncta colegul Cristi Șelaru. România a învins Ungaria la capătul unei partide în care n-a condus pe tabelă decât în ultima secundă. Cea care de fapt contează.

Și ce echipă a câștigați, știți? România aia decimată de neștiința, poate, de inconștiență, mă gândesc, sau, pur și simplu, sacrificată pe altarul interesului, și aici mă refer la scandalul așa-zisului dopaj al handbalistelor de la Corona Brașov. Cu un picior în avionul către ”mondiale”, echipa națională de handbal feminin s-a văzut astfel deposedată de patru piese importante în angrenajul gândit cu siguranță de antrenori. Ia gândiți-vă, chiar și să nu fi fost Laszlo sau Buceschi jucătoare de primă linie, nu ar fi turnat plumb în picioarele oricui un asemenea scandal? Eu spun că da, iar asta s-a văzut…

Ce este bine e că asemeni un taur la coridă, am reacționat cum trebuie când a fost fluturată în fața ”fiarei rănite” mantia aceea, a rivalității istorice cu Ungaria. Și dați-mi voie să fac referire strict la această dușmanie din sport, din handbal, mai concret. Las pentru alții debate-urile vis-a-vis de istorie, nu ma pricep, nu mă bag și nici nu vreau. Revin și spun că un România-Ungaria la handbal e un fel de clasic al fotbalului, gen Real-Barca, aici, în bula noastră.

Ne-am revenit, am murit în fiecare secundă ca să ne întoarcem dintr-o moarte clinică din care nici ai noștri nu ne dădeau șanse să ne mai întoarcem. Eram așa, ca-ntr-un coșmar, știți când visezi că vrei să urci, dar tu te prăbușești în gol și nu îți poți opri căderea? Ei cam aici am fost. Dar cât de dulce e triumful, cât de frumoasă este o asemenea victorie…

Dacă vă spun, n-aș da-o pentru alta nicicum… Iar filmul se derulează parcă în slow motion înapoi, revăd ecranul și acel 0-5, apoi, acel 4-8, acel 8-15 și așa mai departe…  Revăd secvențe, pase, goluri și ratări. Revăd și lipsa de reacție a băncii tehnice, Dumnezeule, oare să fie sângele meu prea iute? Când cel mai bun portar îți prinde ziua cea mai proastă, cum poți să stai și să nu iei măsuri? Când vezi că cea mai bună handbalistă a lumii – n-o mai comparați pe Neagu cu Messi, nu îi place, ea este Neagu! – când cea mai bună handbalistă a Planetei are paznic, unde e contraatacul tău pe partea tactică? Unde?

Am murit și am înviat o dată cu ele. Și am strâns din dinți, din pumni, dar n-am plecat o clipă din fața ecranului. Am țipat, m-am revoltat și am mai și înjurat. Noroc că nu ne-au mai ciupit arbitrele. Noroc că am avut această minte sclipitoare și acel sânge rece al Cristinei Neagu, noroc că am avut niște puștoaice care deși sunt debutante singurul trac pe care îl au este acela că n-au experiență sau n-au ajuns încă la aceea valoare pe care o vor avea cândva. Slavă Domnului că n-au stat prea mult pe gânduri să evalueze riscurile. Seraficeanu și colega ei Pristăviță, ce fete!

Am câștigat și este o victorie de povestit peste ani. Este o victorie de povestit acum. Vă las aici această imagine din Gazeta Sporturilor cu Cristina Neagu pe parchetul japonez, cu bucuria unui final cât un început de drum. Pentru că vă spun cu mâna pe inima, este un nou început. Cum ziceau englezii la Campionatul Mondial de Hndbal? It is coming home…

Comentarii: