Când am vorbit pentru prima dată la telefon cu maestrul George Nicolescu, m-a frapat căldura pe care am simțit-o în vocea pe care o admirasem în copilărie. I-am fredonat nu una, ci multe dintre șlagăre în adolescență și simt fiori și acum, când aud piesa Eternitate. De fiecare dată e ca prima dată. M-am întrebat deseori cum este oare omul care reușește să îți pună în suflet atât de multe emoții și am căutat să aflu.
Și am găsit, mai întâi în conversații telefonice, apoi în curtea casei sale din Ploiești, un personaj adevărat. Un bărbat care nu a permis și nu permite nenorocirilor astora lumești numite boli și bătrânețe să-l subordoneze. Și cum altfel, când George Nicolescu a reușit în lumea artistică chiar și în ciuda faptului că s-a născut orb. A reușit în muzică și a reușit și în viață, pentru că are o soție, doi copii și nepoți.
Și să nu vă imaginați în vreun fel că soarta a fost generoasă sau oamenii au avut clemență cu un om cu dizabilități. Nici vorbă, iar ceea ce vă voi povesti vă va convinge că spun o istorie filtrată printr-o subiectivitate oarecum firească.
Citește și: Andreea Marin se laudă cu roadele grădinii sale: «Producție proprie, fără chimicale»
Interzis de Elena Ceaușescu!
Anul 1973 avea să însemne pentru George Nicolescu consacrarea. Relativ tânăr, dar cu ceva premii cucerite la diverse festivaluri, artistul orb dădea lovitura cu ceea ce avea să devină și să rămână una dintre melodiile de referință ale muzicii ușoare românești. Hitul Eternitatea a făcut furori, iar succesul la public a fost răsunător, dar nu toată lumea a percutat pozittiv.
Cu un simț al umorului incredibil și o seninătate parcă cerească, artistul îmi povestește că lansarea piesei la televiziunea națională era să se lase cu un scandal imens pentru că regizorul Bocăneț folosise pe fundal drept decor niște ochi care clipesc. Ochi care văd, cumva în contrapunct cu infirmitatea interpretului.
Au urmat telefoane de la cabinetul numărul 2 și îndrăgitul solist a simțit apoi, mai exact, ceea ce înseamnă. Când celebrul muzician George Grigoriu a mers la Elena Ceaușescu să-i propună ca Nicolescu să reprezinte România la un festival de tradiție din străinătate, s-a lovit de refuzul total. ”Ia-ți orbul și pleacă de aici cu el”, îmi spune George Nicolescu că ar fi zis ”tovarășa” în încheiere.
Zâmbește și, indulgent, găsește tot el explicația: cumva ar fi ”stricat” imaginea promovată de comuniști. Ideea aceea a unui popor viguros, sănătos, frumos, fără defecte sau, Doamne-ferește, cu ceva dizabilități. Și aproape că izbucnește în râs când aude despre legenda cum că era cântărețul preferat al dictatorilor.
Citește și: Boala care a răpus-o pe Stela Popescu afectează milioane de români: Simptomele apar foarte târziu
Lecție de viață
Pot spune că George Nicolescu ne poate preda tuturor o lecție de viață. Și ca o potriveală a destinului, asta este și meseria lui de bază, de profesor. După ce a terminat școala de nevăzători și apoi facultatea, artistul a fost o vreme dascăl la o școală specială din Buzău. Profesor de franceză.
A avut norocul, îmi spune fără cuvinte mari, cu soția pe care a cunoscut-o în liceu și care i-a stat mereu alături. Nu are nevoie să o vadă ca să știe că este cea mai frumoasă femeie din lume, pentru el. Și cea mai devotată. Ea l-a ajutat de fiecare dată ca să ajungă la spectacole chiar și după vârsta și bolile i-au făcut probleme. A depășit, grație ei, să depășească momentele teribile de după accidentul vascular cerebral.
Și dacă ar fi să aibă un singur regret, spune că acesta este că nu și-a putut vedea niciodată copiii și nepoții. Are o fată și un băiat, care trăiesc de ani buni în Spania și pe care atunci când pot ei să-i viziteze, îi așteaptă cu drag în casa lor din Ploiești.
