Am văzut acel meci, pe viu, la un televizor alb-negru, cu toată familia în jur, unchi, veri, mătuşi. Şi este una dintre cele mai plăcute şi deosebite amintiri din copilărie.
De aceea, îi înţeleg perfect pe jurnaliştii de sport care fac ediţii speciale an de an, în ziua în care se aniversează performanţa unică a câştigării Cupei Campionilor Europeni de către Steaua Bucureşti.
Sunt practic aceleaşi poveşti, aceleaşi evenimente, aceleaşi amintiri, reluate şi reşapate, dar cine se plictiseşte de eroi? Eu nu, cu siguranţă, şi până când alte performanţe o vor egala pe aceasta, ar fi bine totuşi ca şi cei mai cârcotaşi să facă un pas înapoi şi să se abţină. Da, eu cred că e foarte frumos să repovestim când avem ce.
Mă amuz şi acum când aud din nou că spaniolii au scurtat terenul de frica şarjelor ofensive pe flancuri ale steliştilor. Sau că Lăcătuş îl teroriza pe securistul care era cu ei spunându-i să se uite bine la poze că toată echipa rămâne în Spania, nu se mai întoarce nimeni în România!
Citeşte şi: Locul din România cu ZERO radiaţii şi poluare
Cine a refuzat să bată penalty pentru Steaua şi ce şef de galerie au avut la Barcelona
Pe vechiul Ramon Sanchez Pizjuan, Steaua nu avea, în 86, vreo speranţă la o galerie numeroasă, mai ales din cauza rigorilor regimului comunist care se ştie că nu permitea libera circulaţie peste hotare.
În tribunele ticsite de fanii Barcei, şi-au făcut loc, pe lângă neveste şi câţiva invitaţi oficiali, câteva zeci de români. Printre ei, celebrul actor Alexandru Arşinel, care a fosz inima galeriei steliste. Îmi aduc aminte că în clipa în care vulcanicii spanioli încercau să ia o mică pauză, auzeam şi noi acasă, încurajările plăpânde ale suporterilor români.
Ce s-a întâmplat atunci, cred că nu e nimeni care să nu ştie deja. După timpul regulamentar şi prelungiri, finala CCE dintre FC Barcelona şi Steaua Bucureşti s-a încheiat 0-0. Iar ai noştri au câştigat după executarea loviturilor de departajare. Duckadam a apărat 4 penalty-uri, iar Lăcătuş şi Balint au transformat pentru Steaua.
Puţini ştiam însă că nu toţi fotbaliştii au avut sânge rece ca să tragă de la punctul cu var. Iar cap de listă a jucătorilor care au refuzat a fost chiar… Puiu Iordănescu. „Dacă ratez, stric munca echipei. Nu pot să trag!”, i-a spus atunci „generalul” antrenorului Emeric Ienei şi căpitanului Tudorel Stoica, scrie Gazeta Sporturilor.
Citeşte şi: Ce SALARIU avea Nicolae Ceauşescu? Diferența față de conducătorii de astăzi ai României
Regele Juan Carlos a vrut mănuşile lui Duckadam
Legenda spune că fostul suveran al Spaniei ar fi vrut să aibă ca trofeu mănuşile cu care portatul Stelei a intrat în legendă şi în Guiness Book. Ba chiar ar fi vrut să ofere recompensă substanţială, o maşină, pentru ele.
Helmuth Duckadam a ţinut însă pentru el mănuşile norocoase, de care au tras chiar şi copiii de mingii, la final. Dar ca un făcut, eroul de la Sevilla nu a avut parte de ele, pentru că după câştigarea trofeului, viaţa lui Duckadam s-a schimbat brusc. A fost operat la braţ, apoi – spune el – a fost dat afară de Armată şi, mai târziu, a rămas şi fără casa în care investise tot ce câştigase.
Aşa că fără nicio umbră de regret, Duckadam a scos la vânzare pe Internet mănuşile ca să îşi poată lua o nouă casă. A primit 3 mii de dolari pe ele de la un colecţionar, un român stabilit în Canada, care anul trecut l-a căutat să i le arate.
Marea durere a legendei steliste nu e că a rămas fără mănuşi, ci că nimeni din România nu a vrut să facă efortul să le păstreze într-un muzeu al sportului.
